Command-Blog

Voi începe o serie de articole în care vreau să prezint câteva dintre versiunile vechi ale celor mai populare programe de pe Mac. E interesant de urmărit evoluția acestor aplicații și mai ales să ne imaginăm câte lucruri frumoase se puteau face și atunci, fără să ai la îndemână toate briz-brizurile din programele de astăzi.

Astăzi vom face o mică excursie înapoi în timp până în anul 1987, pentru a face cunoștință cu Illustrator 1.1. Lansat pe platforma Macintosh, Illustrator era primul program profesional pentru desene vectoriale apărut vreodată și a fost conceput cu scopul de a demonstra capabilitățile limbajului PostScript (pus pe piață de Adobe cu trei ani înainte).



Ce știa să facă Illustrator 1.1? După standardele noastre de astăzi - nu prea multe. Interfața era simplă, având doar o singură paletă, cea cu uneltele. Observați unde erau poziționate riglele: dreapta și jos, pe dos față de versiunile moderne. Nu exista grid sau linii de ghidare.



Încerc să scriu text. De WYSIWYG nici nu poate fi vorba...



Paleta cu unelte este cam săracă. Putem desena elipse, dreptunghiuri și curbe Bezier. Mai avem o forfecuță pentru tăiat și unelte pentru a deforma și roti obiectele.



În modul Preview, în care ar fi trebuit să vezi o versiune mai apropiată de realitate a layoutului, lipsesc culorile și nu se pot modifica în niciun fel obiectele de pe pagină.



Programul salvează direct în format PostScript, neexistând încă formatul nativ AI.



Să dăm o raită prin meniuri.



Există o singură fereastră cu opțiuni pentru umplere și contur.



Așa cum am menționat mai sus, lucrăm pe ghicite pentru că nu putem vedea culorile pe ecran. Iar opera mea de artă arată în final cam așa:



Dar după 23 de ani Illustrator CS4 îmi sare în ajutor și mă ajută să văd fișierul PostScript în toată splendoarea sa. Până și textul a rămas editabil!



A mai durat un an până când a apărut Illustrator 1.6, supranumit Illustrator 88, care a adus multe noutăți. Poate vom arunca o privire asupra sa ceva mai încolo.

Unul dintre cele mai întâlnite formate de imagine de disc existente în lumea Windows este .BIN. Aceste fișiere vin de obicei însoțite de un fișier .CUE. Necazul pe Mac este că nu le putem deschide cu niciun program din dotarea sistemului de operare. Ce putem face atunci cu ele?
O primă soluție ar fi deschiderea fișierelor cu Toast Titanium. Se pare că merge în unele cazuri. Cei (ca mine) care totuși nu vor să-și bată capul cu un program 3rd party destul de scump, așa cum este Toast, pot converti imaginile BIN/CUE în formatul .ISO, care poate fi montat în Mac OS X fără probleme. Procedăm astfel.
Vom folosi utilitarul bchunk, un convertor pentru Unix/Linux (varianta originală aici) a cărui versiune pentru Mac OS X poate fi descărcată de aici. Pentru a fi sigur că fișierul nu dispare în neant, l-am atașat și în secțiunea Downloads, pentru că este util. Autorul fișierului este James N. Sears, detalii aici. Eu voi prezenta o variantă ceva mai simplă a tutorialului său.
Ca idee de bază, bchunk se utilizează executând următoarea comandă:
bchunk FisierOriginal.bin FisierOriginal.cue FisierRezultat
Cei familiarizați cu Terminal știu deja ce au de făcut în continuare. Ceilalți - citiți mai departe.

• Punem bchunk, fișierul BIN și fișierul CUE în același director. Deschidem Terminal.
• Tragem bchunk în fereastra Terminal. Va apărea un șir de caractere care este calea către bchunk, urmat de un spațiu. Nu modificăm nimic.
• Procedăm la fel cu fișierele BIN și CUE. Atenție la spațiile care trebuie obligatoriu să rămână acolo, după numele fișierelor.
• Tragem în Terminal directorul în care se află cele trei fișiere, apoi ștergem spațiul de după numele directorului și introducem ce nume dorim să aibe fișierul ISO rezultat.
• Dăm Enter și așteptăm să se termine conversia.

Source

În acest tutorial vom vedea cum putem controla interfața grafică din Mac OS X (meniuri, ferestre, butoane) folosind doar tastatura, fără maus. Acest lucru poate fi util în două cazuri:

• ca măsură de urgență atunci când mausul nu mai funcționează (aveți idee cât de repede se consumă bateriile din Magic Mouse?);
• pentru utilizatorii veniți de pe Windows care iubesc așa de tare tastatura încât nu-și pot dezlipi degetele de pe ea.

Pași pregătitori
Pentru a putea controla interfața din tastatură trebuie să facem mai întâi niște setări prin preferințele sistemului. Voi vorbi doar despre Snow Leopard, dar în mare parte lucrurile sunt asemănătoare (sau identice) în Leopard sau Tiger.
1. Pas recomandat pentru posesorii de tastaturi Apple din aluminiu.
Mergeți în System Preferences > Keyboard > Keyboard și activați setarea „Use all F1, F2, etc. keys as standard function keys”.
Explicație. Majoritatea scurtăturilor pe care le vom folosi au în componență una dintre tastele cu funcții (F1, F2, F3...). Pe tastaturile Apple din aluminiu setarea de mai sus dezactivează funcțiile speciale ale acestor taste (reglajul de strălucire a ecranului, Expose, controale pentru playback, volum). Dacă nu veți face acest lucru, atunci la fiecare shortcut descris aici, care conține o tastă F, va trebui să apăsați în plus și tasta Fn, lucru incomod.
2. Mergeți în System Preferences > Keyboard > Keyboard Shortcuts și puneți la „Full Keyboard Access” opțiunea „All controls”.
Explicație. Această opțiune permite mutarea focusului cu tasta Tab pe toate elementele de control ale interfeței.
Și acum să trecem la scurtăturile propriu-zise.Controlul meniurilor
Apăsăm Ctrl-F2 pentru a activa meniul Apple de pe menubar.
Cu săgețile stânga/dreapta, tasta Tab sau Shift-Tab ne deplasăm prin celelalte meniuri.
Cu săgețile sus/jos sau tasta spațiu deschidem meniurile și navigăm prin ele.
Putem apăsa tasta corespunzătoare primei litere din denumirea unei comenzi pentru a sări direct la aceasta.
Cu Return sau Enter executăm comanda selectată.
Cu Escape sau Cmd-punct închidem meniul.Controlul iconițelor („menulets”) din dreapta barei cu meniuri

• Cu Ctrl-F8 selectăm prima iconiță (de la stânga la dreapta).
  Notă: unele programe care-și pun acolo iconițe nu pot fi selectate. Exemple: MagicPrefs, Transmit Disk.
• Ne deplasăm printre iconițe cu săgețile stânga/dreapta.
• Controlăm meniurile ca mai sus, cu săgețile, tasta spațiu, tastele Return/Enter.
• Ieșim cu Escape.

Accesarea Dockului

• Cu Ctrl-F3 intrăm în Dock.
• Ne deplasăm cu săgețile stânga/dreapta, sau Tab/Shift-Tab.
• Cu săgeata în sus deschidem meniul fiecărei iconițe. Ne deplasăm prin opțiuni tot cu săgețile.
• Activăm (sau pornim) aplicație selectată cu Return sau Enter.
• Ieșim din Dock cu Escape sau Cmd-punct

Navigarea printre ferestrele deschise
Știți deja scurtătura Command-Tab pentru a naviga prin aplicațiile deschise. Sau Command-Î (Command-~) pentru navigarea prin ferestrele unui program. Dacă vreți să navigați printre toate ferestrele deschise, indiferent de aplicație, folosiți Ctrl-F4.
Notă: navigarea cu Ctrl-F4 va fi brutal întreruptă de unele programe deschise, cum ar fi Microsoft Office și multe dintre aplicațiile Adobe.Controlul butoanelor din ferestrele de dialog
Să presupunem că avem în față o fereastră ca cea din poza următoare.

• Puteți apăsa butonul cu halo albastru folosind tasta Spațiu.
• Puteți apăsa butonul albastru cu Return/Enter
• Puteți muta focusul pe celelalte butoane folosind Tab.

Alte scurtături (care, din păcate, nu funcționează în toate aplicațiile)

• Ctrl-F5 mută focusul în bara de unelte a unei aplicații și permite selectarea iconițelor.
• Ctrl-F6 mută focusul în paletele flotante ale unei aplicații.

Source

De anul trecut, de când am trecut de la PowerMac G5 la Mac mini, factura de energie electrică mi s-a ușurat binișor. Zdrahonul de PowerMac e o adevărată aerotermă; iarna nu mai aveam nevoie de calorifer în birou! Întotdeauna am fost curios să văd câtă energie electrică înghite, dar abia de vreo două zile m-am procopsit și eu cu un Wattmetru. Și m-am apucat să măsor cam tot ce înseamnă aparatură electronică de prin casă, cu accent pe computere și periferice, pentru că ele stau deschise aproape toată ziua.

Iată și rezultatele. Încep cu G5-urile:

PowerMac G5 (model 2004, 2 x 1,8 GHz)

- Stare idle (nu muncea deloc), procesoarele puse pe "highest": 161 W.
- Idle, procesoarele puse pe "reduced": 140 W.
- CPU ~200%: 253W.
- Sleep: 13W
- Shut Down (închis complet, dar lăsat în priză): 7W.

Trebuie să recunosc că mă așteptam să consume mai mult. Credeam că se duce pe undeva pe la vreo 300 W în idle și ajunge pe la 450 W în sarcină full.

iMac G5 (model 2006, 1,9 GHz)

Testele cu iMacul le-am făcut cu strălucirea ecranului la 50%
- Idle, procesoare pe "highest": 77 W.
- Idle, procesoare pe "reduced": 66 W.
- CPU 100%: 100W
- Sleep: 17 W.
- Shut Down: 9 W.

Mac mini (model 2009, Intel Core2Duo 2GHz)

- Idle: 27 W.
- CPU ~200%: 45 W
- Sleep: 8W
- Shut Down: 9 W.

Și când te gândești că Mini-ul este de aproape două ori mai rapid decât PowerMac-ul G5, consumând de 5 ori mai puțin. Putere de calcul mare, consum de energie redus - o combinație pe care cei de le IBM nu au fost interesați (sau nu au fost în stare) s-o pună în practică pentru Apple.

Să vedem alte dispozitive și periferice:
- Un Apple Cinema Display de 20" consumă între 26 și 55 W, în funcție de iluminarea ecranului.
- iBook G4 de 12" se încarcă de la priză la o putere 50 W.
- iPadul are și el nevoie de vreo 15 W de la priză.
- Hard discurile externe WD Studio (diverse tipuri) consumă între 10 și 18 W.

Nu mă plâng, doar constat: Photoshop CS5, InDesign CS5 și Illustrator CS5 sunt mai lente decât variantele lor CS4.

Zic că nu mă plâng pentru că, deh, fraierul de mine are pretenția să lucreze în mod decent cu programe Adobe pe un Mac mini Core2Duo la 2 GHz și 4 GB de RAM. Sunt convins că pe un Mac Pro n-aș simți această încetineală, însă pentru numele lui Dumnezeu, să folosești un Mac Pro pentru lucrări în 72 dpi este ca și cum ai scoate cartofii de pe câmp cu dinamita.

Acest Mac mini, așa slăbuț cum e el, rulează suficient de bine CS4 astfel încât rareori am simțit nevoia unui computer mai puternic. Atunci stau și mă întreb: ce mama dracului pune Adobe în softurile astea de le îngreunează așa de tare la fiecare versiune nouă? Pentru că dacă mă uit la CS5 versus CS4, foarte mari diferențe nu prea văd. E ca și cum la fiecare versiune nouă programatorii au ca sarcină să facă programele din ce în ce mai lente.

Dintre lucrurile noi apărute în CS5, până acum mi-a atras atenția doar unul care mi-ar fi cu adevărat util: opțiunea Span Columns din InDesign, prin care poți seta un paragraf să se întindă peste mai multe coloane ale frame-ului de text. Este ideal pentru titluri, fiindcă nu mai trebuie să fac frame-uri separate pentru ele.

Apropo de InDesign. Nu știam de ce nu mai apar ferestrele cu progress-bar la operațiunile de export PDF. Dădeam export și nu primeam nicio confirmare că operațiunea s-ar executa. Explicația e că acum aceste operațiuni sunt executate în background, dându-ți teoretic posibilitatea de a-ți continua lucrul în InDesign (adică un fel de multitasking în aplicație). Această facilitate sună OK în teorie, dar în practică este o sursă majoră de confuzie. În primul rând, atâta timp cât exportul PDF este în progres, nu poți închide fișierul curent, deci s-a cam dus „multitaskingul”. În al doilea rând, workflow-ul meu sună de obicei cam așa: termin lucrarea în InDesign, export PDF și apoi trimit imediat PDF-ul prin email. Deci pentru mine e important să știu imediat când e gata PDF-ul ăla ca să-l trimit. În CS5 care-i soluția: trebuie să mai deschid pe ecran încă o paletă care-mi arată progresul taskurilor din background. Aiurea.

Astăzi m-a scos din belea o mică şmecherie utilă din Mac OS X, care de obicei cred că trece neobservată sau ignorată de majoritatea utilizatorilor. Care-i povestea: cumpărasem anul trecut un soft vândut printr-un magazin de pe e-Junkie. L-am folosit o perioadă, după care am uitat de el. Astăzi am aflat că producătorul lansase o versiune nouă între timp, aşa că am vrut s-o descarc şi eu.

Ei bine, singura metodă de a face rost de softul pe care îl plătisem era să folosesc linkul de download pe care îl primisem pe email anul trecut, atunci când l-am cumpărat. La acea adresă producătorul pune mereu cea mai recentă versiune. Dar.. ia emailul de unde nu-i! L-oi fi şters, că nu era de găsit! Alternativa ar fi fost să contactez producătorul, el să mă verifice în baza de date, apoi să-mi trimită softul... cred că dura câteva zile bune.

Cum m-a ajutat Mac OS X în toată povestea asta? Păi am găsit pe unul din Macuri kitul de instalare de anul trecut, versiunea veche. Şi apoi mi s-a aprins beculeţul: nu-i aşa că Mac OS X stochează în metadata adresa de unde au fost descărcate fişierele aduse de pe internet? Sigur că da, aşa că adresa căutată de mine era la doar un Command-I distanţă...



PS: Informaţiile din metadata se păstrează la copierea fişierului de pe un Mac pe altul.

Problemă. Dau clic dreapta pe un fișier, aleg „Open With” și văd în listă programe pe care le-am dezinstalat mai demult. Sau văd că aceeași aplicație apare de două sau mai multe ori. Ce e de făcut?
Soluție. Dacă nu aveți încă Onyx, descărcați-l, instalați-l și apoi porniți-l. După ce treceți de cele câteva ferestre enervante (în care eu de obicei dau Cancel peste tot), mergeți la Maintenance → Rebuild, selectați LaunchServices și apăsați Execute. Onyx va închide toate aplicațiile deschise și își va face treaba.
Explicație. Opisul în care sistemul de operare ține evidența programelor instalate și ce fișiere pot fi deschise cu ele, este de fapt o bază de date aflată în grija unui serviciu numit LaunchServices. Uneori această bază de date rămâne în urmă față de realitățile din sistem așa că ea trebuie reconstruită.
PS: Pentru fanii Terminal, aceeași operațiune se poate executa cu comanda următoare (valabilă în 10.5 și 10.6):
/System/Library/Frameworks/CoreServices.framework/Versions/A/Frameworks/LaunchServices.framework/Versions/A/Support/lsregister -kill -r -domain local -domain system -domain user

Source

În primul număr al revistei Macworld (apărut în 1984; sunt fericitul posesor al unui exemplar!) Bill Atkinson, unul dintre membrii de bază ai echipei care a creat primul Mac, descrie modul în care scria el cod în acele vremuri:

A scrie cod curat este o știință. E nevoie de o minte clară, ordonată. Am fost „domnul Interfață Grafică” în proiectul Lisa și am făcut primitivele grafice QuickDraw - 40.000 de linii de cod atent scrise în limbaj de asamblare pentru procesoarele 68000. Pentru MacPaint, în cel mai rău caz posibil - și credeți-mă că știu cum e - am la dispoziție doar 300 de biți de memorie liberă din totalul de 128.000 ai computerului. În aceste condiții fiecare linie de cod trebuie minimizată și compactată. Nu am la dispoziție niciun spațiu suplimentar de memorie.

Câți dintre programatorii de astăzi mai au timpul/priceperea/cheful de a stoarce ultima picătură de performanță din hardware-ul pe care-l au la dispoziție? De ce aproape la fiecare versiune nouă a unei aplicații „grele” suntem nevoiți să ne schimbăm computerul cu unul mai performant?

Dacă în cazul computerelor mai putem arunca înăuntru câte un modul suplimentar de memorie, un iPad este limitat la 256 MB RAM. Este oarecum la fel ca Macul lui Bill Atkinson. Un programator ar trebui să aibe mare grijă atunci când scrie o aplicație pentru iPad pentru că nu ar trebui să-și permită luxul de a face risipă de resurse (în caz contrar: boom!). Din acest punct de vedere mă bucur că Apple ține sub control platforma iPhone OS. E un mod de a impune anumite standarde pentru crearea aplicațiilor, lucru imposibil de aplicat acum în lumea computerelor. Nu aș vrea să văd pe iPad aplicații cross-platform făcute în Flash sau în orice alt mediu care nu ține cont și nu exploatează la maxim facilitățile iPhone OS.

De ceva timp lucrez la o traducere în limba română pentru Safari 4 (versiunea Mac). N-am fost niciodată un mare suporter al softurilor traduse, dar parcă un browser ar mai merge românizat. În plus, am deja vreo două cereri de la persoane care nu știu foarte bine limba engleză și n-ar fi rău să priceapă mesajele de avertizare, cum ar fi cel din poză...

Inaugurez secțiunea de bloguri de pe Command-N cu niște explicații sumare despre ce se va întâmpla aici. În această secțiune aș vrea să adun opinii, comentarii, experiențe personale și alte subiecte care au legătură cu Apple și produsele sale (dar nu numai). Pentru început, accesul la crearea de bloguri va fi pe bază de invitație. Cititul și comentatul sunt permise tuturor membrilor Command-N.

Interfața secțiunii este în engleză. Sper să mă apuc de traducere cât mai curând.

Dacă ești interesat să-ți deschizi un blog aici și crezi că poți să ne ții atenția trează cu subiecte interesante, scrise frumos, contactează-mă.