Command-Blog

Cum putem închide toate programele deschise dintr-o dată, fără să dăm manual quit la fiecare? Sistemul de operare Mac OS X nu oferă niciun shortcut pentru această operațiune, dar totuși putem rezolva destul de simplu problema cu Automator.
Așadar, în Mac OS X 10.6 procedăm astfel:
1. În Automator se crează un nou workflow de tipul Service (serviciu). În acest workflow punem o singură acțiune, și anume Quit All Applications, pe care o găsim în coloana din stânga, la rubrica Finder.
2. Avem grijă să fie bifată opțiunea Ask to save changes, pentru ca să nu pierdem fișierele nesalvate din aplicațiile pe care le vom închide.
3. Atenție la opțiunile din partea de sus a panoului din dreapta. Deoarece serviciul nostru nu depinde de alte aplicații pentru a funcționa, alegem „no input” și „any application”.

4. Salvăm serviciul și-i dăm un nume sugestiv, să zicem Quit All Apps. Acum el este disponibil în meniul Services din orice aplicație, așa cum se vede în poza de mai jos. Care e șpilul aici: acțiunea Quit All Applications din Automator închide toate programele, cu excepția celui care a declanșat procesul. Mai exact: dacă eu dau Quit All Apps din Safari, atunci se închid toate programele cu excepția Safari. Pentru a închide absolut toate programele, va trebui să dăm comanda din Finder.

5. Ultimul pas (opțional): vrem să punem și un shortcut pentru Quit All Apps. Mergem în System Prefecences > Keyboard > Keyboard Shortcuts, selectăm Services în partea stângă și facem scroll până găsim serviciul nostru proaspăt creat. Dăm dublu clic în dreapta sa și punem ca shortcut o combinație de taste care ne convine. Eu am pus Ctrl-Alt-Cmd-Q.

Asta e tot.

Source

Una dintre cele mai utile unelte din Mac OS X (cel puțin pentru mine) este Spotlight, motorul de căutare pe care se bazează atât sistemul de operare, cât și un număr de aplicații Apple sau non-Apple. Eu îl folosesc de zeci de ori zilnic, mai ales pe post de application launcher. De obicei găsește rapid ceea ce doresc și este suficient de precis. Recent însă am costatat că anumite fișiere, despre care știam cu siguranță că există pe hard disc, nu mai apăreau în rezultatele căutării cu Spotlight. Iată cum cum am procedat pentru a repara această problemă.
Funcționarea Spotlight se bazează pe un index, care e o bază de date conținând informații despre toate fișierele care există pe hard discuri la un moment dat. Spotlight indexează periodic hard discurile pentru a-și actualiza indexul, și atâta timp cât acesta este în bună stare, căutările sunt rapide și precise. Există însă situații când indexul se poate deteriora iar Spotlight dă rateuri, așa cum am pățit eu. Soluția este ștergerea indexului curent și reindexarea de la zero a hard discului, care se poate face cu următoarea comandă scrisă în Terminal:
sudo mdutil -E /
După care dați un enter. Iată ce înseamnă fiecare parte a comenzii:

• „sudo” spune sistemului că dorim executarea comenzii cu privilegii de administrator. Sistemul ne va cere să introducem parola de admin înainte de a executa comanda.
• „mdutil” este utilitarul care se ocupă de managementul indexului Spotlight.
• „-E” este opțiunea care-i spune lui mdutil să șteargă indexul existent.
• Caracterul „/” reprezintă discul de boot al Macului (numit de obicei Macintosh HD). Dacă vreți să forțați reindexarea pe o altă partiție – să-i zicem Documente – atunci veți scrie /Volumes/Documente în loc de /.

De obicei reindexarea începe imediat, și va fi semnalată de apariția unui punct intermitent în interiorul lupei Spotlight din colțul din dreapta sus a ecranului.
Atenție: indexarea poate dura câteva ore bune, timp în care Macul va merge ceva mai greu. Cel mai bine e să puneți sistemul să indexeze peste noapte.

Source

Se dă următoarea problemă:

• Am o rețea compusă din trei Macuri. Două se conectează prin Ethernet, unul prin WiFi. File sharingul este activat pe toate trei.
• Astăzi dimineață, imediat după ce am deschis computerele, am observat că Macul #1 nu se putea conecta la celelalte două, deși ele apăreau în Finder. Mac 2 și Mac 3 se puteau conecta pe oricare dintre ele, inclusiv pe Mac 1.
• Aseară când am închis computerele totul mergea OK.
• Pe Mac 1: când dădeam clic în Finder pe iconițele Mac 2 sau Mac 3 apărea „Connection Failed”. Dacă apăsam „Connect as…” primeam un mesaj de eroare (pe care nu am avut inspirația să-l fotografiez într-un screenshot) care-mi spunea că Mac-urile nu există în rețea.

Evident aveam o problemă cu Mac 1 (conectat la rețea prin Ethernet).
Ce am încercat și nu a mers:

• Restart (e prima măsură de troubleshooting, în orice situație). De mai multe ori pe parcursul investigației.
• Dezactivarea și reactivarea file sharing pe toate computerele.
• Curățarea DNS Cache.
• Curățarea tuturor cache-urilor cu Onyx
• Șters fișier de preferințe com.apple.AppleFileServer.plist
• Restart netauth.
• Dezactivarea și reactivarea conexiunii Ethernet.

Indiciu pentru rezolvarea problemei: pe Mac 1 am dezactivat Ethernet și m-am conectat la rețea prin WiFi. Dintr-o dată totul a început să meargă. Devenise clar că problema era la Ethernet.
Soluție: am mers în System Preferences, Network, am selectat serviciul Ethernet și l-am șters apăsând pe butonul minus. Apoi l-am adăugat la loc folosind butonul plus. Gata, s-a rezolvat.

Source

Am primit mai multe întrebări legate de modul în care se pot partaja fișierele între computere cu Windows 7 și Mac OS X, așa că voi explica în acest tutorial cum determinăm cele două sisteme să „vorbească” între ele și să se înțeleagă într-o rețea locală simplă, fără servere sau alte tehnologii folosite în rețelele de uz profesional.Cu ce lucrăm?
Voi folosi pentru acest tutorial două sisteme de operare instalate pe același computer: un Mac mini pe care am Snow Leopard (Mac OS X 10.6.2) și o instalare proaspătă de Windows 7 Enterprise (versiune trial de 90 de zile) în Parallels Desktop 5. Am setat mașina virtuală astfel încât să fie complet izolată de sistemul gazdă, așa că din punctul de vedere al rețelei locale cele două sisteme se văd ca două computere diferite, cu IP-uri diferite (luate prin DHCP de la router). Adică exact ca o rețea locală clasică.
Pe Mac OS X am autentificare cu username și parolă. Windows 7 Enterprise s-a instalat și a bootat automat într-un cont de Administrator, fără parolă (dar am activat-o eu mai târziu). Aud că alte versiuni de Windows 7 se instalează cu contul de Administrator dezactivat. În orice caz, pentru a modifica anumite setări din ambele sisteme, vom avea nevoie de privilegii de administrator.
Recomand tuturor folosirea de conturi cu parolă, atât pe Mac OS X cât și pe Windows. Chiar dacă sunteți într-o rețea de apartament, folosirea unei parole vă poate scuti de bătăi de cap în cazul în care cineva reușește să pătrundă în rețea.
Se recomandă dezactivarea firewallurilor de pe computerele care vor transfera fișiere, pentru a evita posibilele probleme de comunicare. În testele mele, pe Mac OS X firewallul a fost dezactivat, iar cel de pe Windows 7, activat implicit, nu a afectat în niciun fel partajarea fișierelor în rețea. Pas premergător: verificarea setărilor de workgroup
Pentru ca cele două sisteme de operare să poată comunica între ele, computerele trebuie să facă parte din același workgroup. Dacă nu știți ce înseamnă asta, și sunteți 100% siguri că nu ați umblat niciodată la setările de workgroup, atunci probabil că nu mai trebuie să faceți nimic și puteți trece mai departe. În mod implicit, atât Windows 7 cât și Snow Leopard se înscriu automat în grupul denumit WORKGROUP, deci problema este rezolvată.
Dacă totuși doriți să verificați sau să schimbați numele workgroupului, procedați astfel.
Pe Windows 7:

• Apăsați butonul Start, apoi clic dreapta pe Computer și alegeți Properties. Va apărea o fereastră în care veți putea vedea numele workgroupului.

Pe Mac OS X:

• System Preferences > Network. Alegeți conexiunea activă (cea cu biluța verde) și apăsați butonul Advanced.
• Clic pe tabul WINS și verificați ce scrie la Workgroup. Dacă nu scrie nimic, atunci numele workgroupului este cel implicit, adică WORKGROUP.

Trecem acum la file sharingul propriu-zis. Cazul 1: Cum accesez pe Windows fișiere de pe Mac?
Pe Mac va trebui mai întâi să partajăm folderele, procedând astfel:

• Clic pe meniul Apple, apoi System Preferences, Sharing.
• Se bifează File Sharing apoi se apasă butonul Options.
• Se activează opțiunea Share files and folders using SMB (Windows) și se apasă butonul Done.
• Folderele care se doresc a fi partajate în rețea trebuie acum adăugate în lista de Shared Folders, folosind butonul +.
• În coloana Users se stabilesc permisiunile pentru fiecare folder partajat. Dacă vreți ca cei din rețea să poată copia fișiere din acel folder, adăugați grupul de utilizatori numit Everyone cu opțiunea Read Only. Dacă vreți să dați tuturor acces liber la copiere, scriere și ștergere, alegeți opțiunea Read & Write.

Cum ne conectăm de pe Windows la Mac:

• Clic pe butonul Start, apoi alegem Computer.
• În coloana din dreapta, clic pe Network
• În acest moment Mac-ul ar trebui să fie vizibil în lista de computere din rețea. Dublu clic pe el. Vom vedea toate folderele shared și vom putea transfera fișiere.

Cazul 2: Cum accesez pe Mac fișiere de pe Windows?
Pe Windows va trebui mai întâi să partajăm folderele dorite, procedând astfel:

• Se dă clic dreapta pe folderul care trebuie partajat în rețea, și se alege Share with > Homegroup (Read sau Read/Write după dorință).

Notă: dacă folderul pe care vrem să-l partajăm se află pe Desktop sau în alte directoare care nu sunt accesibile altor utilizatori de pe Windows, va trebuie să mai parcurgem niște pași suplimentari pentru a-i seta și permisiunile corespunzătoare.
Cum ne conectăm de pe Mac la Windows:

• Dacă PC-ul cu Windows este vizibil în Sidebarul din Finder, clic pe el. Dacă nu este vizibil, atunci va trebui să citiți mai jos pentru a afla cum trebuie procedat.
• Clic pe butonul Connect As…, introduceți username-ul și parola de pe Windows. Veți vedea folderele partajate și veți putea transfera fișiere.

Notă: activarea serviciului de sharing de fișiere prin Samba (SMB) pe Mac nu este necesară în acest caz.
Ce facem dacă PC-ul cu Windows nu apare în Finder?

• Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să aflăm adresa IP a PC-ului (dacă nu o știm deja). În Windows dăm clic pe butonul Start și scriem în câmpul de căutare cmd. În partea de sus a listei cu rezultatele vom vedea un program numit „cmd”. Dăm enter pentru a-l porni.
• Vom ajunge în consola Windows, unde scriem ipconfig și apăsăm enter.
• Undeva în lista cu informații care va apărea vom vedea „IPv4 Address….” urmat de adresa IP (patru grupe de numere, să zicem 192.168.1.114). Ținem minte IP-ul și mergem pe Mac.
• Deschidem o fereastră de Finder și apăsăm Command-K. Apare fereastra Connect to Server.
• În câmpul Server address scriem smb://192.168.1.114 (evident, veți înlocui adresa mea cu adresa IP a PC-ului vostru).
• Apăsați Connect și veți ajunge la fereastra unde puteți scrie username/parola cu care vă conectați la PC.

Probleme?
Pare destul de simplu ce am descris eu mai sus, nu? Deși în practică eu unul nu am avut probleme majore cu rețelele mixte Mac/Windows, există unele necazuri care pot da multe bătăi de cap, mai ales atunci când se amestecă versiuni diferite ale sistemelor de operare. Din observațiile mele, cred că Tiger a fost sistemul care s-a comportat cel mai cuminte într-o rețea cu PC-uri. Cred că cea mai comună problemă este următoarea. De ce în Finder PC-urile ba apar, ba nu apar, ba nu mai vor să dispară?
Ați observat probabil comportamentul imprevizibil al lui Finder în ceea ce privește afișarea PC-urilor din rețea. Uneori acestea apar imediat după ce au fost deschise, alteori apar cu o întârziere de câteva minute. După ce în sfârșit apar, rămân vizibile în Finder mult timp după ce au fost închise. Cum se explică acest lucru?
Pe scurt. O rețea Windows care funcționează fără un server dedicat are nevoie de un așa-numit „master browser”. Acesta ține evidența computerelor și serviciilor disponibile în rețea. Rolul de master browser este atribuit unuia dintre computerele participante la rețea (Mac sau PC), printr-un proces de negociere care are loc automat între computere. Celelalte calculatoare îi transmit masterului ce fișiere și foldere partajează fiecare, și în felul ăsta fiecare află despre existența celorlalte.
Transmiterea informațiilor către master browser nu are loc continuu, ci în intervale de timp de 4, 8 și apoi 12 minute. Dar nu garantează nimeni că masterul va și recepționa de fiecare dată aceste informații. Asta înseamnă că un computer care a pornit acum, va fi adăugat în listă cu o întârziere care poate ajunge la 12, 24 de minute sau chiar mai mult. La fel în cazul în care un computer se oprește. El va rămâne încă în lista masterului cel puțin trei cicluri, adică 36 de minute.
Ei bine, lista de computere pe care o vedem noi în Finder este tocmai această listă a master browserului, și acum ați înțeles probabil de ce nu corespunde întotdeauna cu realitatea din rețea.
Mai trebuie menționat aici un lucru important. Am observat că dacă rolul de master browser este luat de un calculator cu Windows 7, atunci PC-urile nu mai apar deloc în Finder. Putem evita acest lucru dacă avem grijă ca, atunci când deschidem computerele din rețea, să nu fie primul cel cu Windows 7. Deschidem mai întâi Mac-urile sau PC-urile cu Windows XP, pentru ca rolul de master browser să fie luat de unul dintre acestea.

Source

Astăzi ascultam la căști un post de radio folosind Snowtape și parcă nu-mi plăcea cum sună. Vroiam ceva mai mult bas. Dar - ghinion - Snowtape nu are egalizator de sunet. Nici Mac OS X nu oferă vreun egalizator global, care să filtreze tot fluxul audio care trece prin sistem (ar fi grozav așa ceva). Ce soluții avem totuși pentru a modifica spectrul audio al sunetelor scoase din aplicațiile care nu au egalizatoare?
După o căutare pe net am găsit un program numit Hear care ar face exact ceea ce căutam eu: alterează în fel și chip sunetul din orice aplicație: oferă egalizator pe j-demii de benzi, efecte 3D, corecții și altele. N-ar fi rău, dar are două dezavantaje majore: prețul ridicat ($50) și faptul că nu este 100% compatibil cu Snow Leopard. Eu am zis „pas” și am căutat mai departe…
…Până când mi-am adus aminte că am deja o aplicație numită Audio Hijack Pro, care poate captura sunetul din orice aplicație pentru a-l înregistra. Întâmplător, Audio Hijack Pro poate aplica și efecte audio în timp real, deci iată și soluția pentru problema mea inițială. Zis și făcut… am deschis Snowtape…

Apoi am pornit Audio Hijack Pro și am adăugat Snowtape în lista sa de aplicații din coloana din stânga.

În mod normal, pentru a capta sunetul dintr-o aplicație, AHP cere restartarea acesteia. Se poate însă evita acest inconvenient cu ajutorul unui plugin numit „Instant Hijack”, pe care AHP îl poate instala automat, după acceptul date de utilizator. După care cere un log out. Oricum, după repornirea celor două aplicații, n-a mai trebuit decât să selectez Snowtape în AHP și apoi să apăs butonul Hijack, iar AHP a început să preia sunetul din Snowtape. A mai rămas un singur lucru: adăugarea unui egalizator, în secțiunea Effects.

Reglajele egalizatorului se fac în timp real, fără întârzieri sau alte efecte nedorite. Este exact ceea ce căutam.

Source

Pentru cei mai puțin familiarizați cu sistemul de operare Mac OS X, am adunat o serie de scurtături utile din sistem și Finder, într-un document care poate fi descărcat din secțiunea Downloads. Probabil că nu am reușit să fac o listă completă, așa că dacă aveți sugestii pentru scurtături care ar trebui să intre în acel ghid, puneți-le în comentarii.
Cred că și cei mai avansați vor găsi scurtături interesante acolo; de exemplu eu abia acum când am adunat aceste shortcuturi am aflat că poți da Force Quit la o aplicație ținând apăsate preț de câteva secunde tastele Command–Alt–Shift–Esc.

Source

Am reinstalat Snow Leopard pe un Mac mini și, după ce am pus toate programele de care am nevoie, am configurat Time Machine pentru a face backup partiției pe care am sistemul de operare și toate fișierele mele. Primul backup mergea îngrozitor de lent: transferase doar 9 GB în ceva mai mult de o oră. Și asta în condițiile în care discul de backup e conectat la Mac pe portul Firewire 800, care oferă o viteză de transfer excelentă în mod normal.Căutând cauza pentru care backupul mergea așa de greu, am observat în Activity Monitor că Finder ocupa procesoarele în procent de 50% - 60%. Nu aveam nicio fereastră de Finder deschisă, iar acesta nu ar fi trebuit să aibe vreo legătură cu procesul de backup, așa că i-am dat Quit. Imediat viteza de backup a crescut de vreo 10 ori („ochiometric” vorbind) iar Finder a rămas cuminte pe undeva pe la 0,1% CPU.
Așadar, dacă pățiți ca mine, aruncați un ochi și prin Activity Monitor.

Source

Dacă ați avut ghinionul să vă loviți de eroarea -36 la copierea de fișiere pe partiții formatate NTFS sau FAT, atunci vă sfătuiesc să încercați rezolvarea pe care am descris-o în materialul video care urmează. La mine a funcționat.

Source

Una din metodele prin care putem face ca un fișier (sau folder) să devină invizibil pentru ochii curioșilor este să-i punem un punct în fața numelui. Mac OS X va ascunde automat acel fișier. Problema e că Finder nu ne permite să facem acest lucru, orice încercare de acest gen soldându-se cu un mesaj de eroare.

Desigur, cei familiarizați cu linia de comandă știu că acolo e posibil orice, așa că putem face redenumirea deschizând Terminal și scriind o comandă de tipul mv Test .Test. Dar există și o cale mai comodă. Am descoperit că sistemul acceptă redenumirea cu punct în față dacă este făcută prin intermediul Automator. Iar dacă vorbim de Automator, este ocazia perfectă pentru a crea un serviciu Mac OS X pe care să-l accesăm rapid din Finder. Workflow-ul va fi extrem de simplu: vom avea nevoie doar de o singură acțiune, cea care redenumește fișiere.
Deschidem așadar Automator și alegem un workflow de tipul „Service”.

În partea de sus sunt două drop-down-uri cu ajutorul cărora vom specifica obiectele asupra cărora se va aplica serviciul nostru. E vorba de fișiere sau foldere din Finder.

Căutăm în panoul din stânga acțiunea numită „Rename Finder Items” și o tragem în partea dreaptă. Automator ne va întreba dacă dorim să adauge o acțiune care să facă o copie de siguranță a fișierelor pe care vrem să le redenumim. Nu avem nevoie de așa ceva, deci apăsăm „Don’t Add”. Configurăm apoi acțiunea astfel încât să adauge un punct înaintea numelui fișierului.

Salvăm workflow-ul și îi dăm un nume sugestiv, să spunem „Ascunde”. De acum înainte, ori de câte ori dorim să ascundem un fșișier, dăm clic dreapta pe el și selectăm Services > Ascunde. Asta e tot!


Source

În primul articol din seria celor dedicate rezolvării problemelor din Mac OS X am început descrierea unor unelte folosite pentru depistarea cauzelor care duc la disfuncționalități. În articolul de față voi vorbi despre Activity Monitor, un adevărat tablou de bord al sistemului de operare Mac OS X.
Activity Monitor este o aplicație pe care o găsiți în folderul /Application/Utilities (folder pe care îl puteți deschide direct folosind scurtătura Command-Shift-U). Ea ne arată în timp real informații referitoare la utilizarea procesoarelor, memoriei, hard discului și traficul de rețea.

Fereastra Activity Monitor este împărțită în două zone principale:

• Zona din mijloc în care sunt afișate procesele (programe, scripturi etc.) care sunt active la un moment dat. Aici putem vedea de exemplu ce programe comsumă cele mai multe resurse (procesor sau memorie).
• Taburile din partea de jos care afișează informații generale despre procesoare, memorie, hard disc și rețea.

Primul lucru pe care îl fac atunci când deschid pentru prima dată Activity Monitor este să mă asigur că în drop-downul din toolbar este selectată opțiunea „All Processes”. Aceasta îmi permite să văt absolut toate procesele care rulează pe computer, inclusiv cele pe care nu le-am pornit eu manual.
În continuare mă voi referi la trei cazuri în care Activity Monitor își arată utilitatea. Depistarea programelor care înghit resursele procesoarelor
Dacă vi se pare că programele merg mai lent decât de obicei, este posibil ca unul sau mai multe dintre ele să mănânce o parte însemnată din resursele procesorului. Le puteți depista dacă afișați tabelul cu procesele în ordinea descrescătoare a procentului de utilizare a procesoarelor. Pentru aceasta va trebui să dați clic pe coloana %CPU pentru sortare.
Uneori veți vedea procese care ajung spre 100% CPU și în dreptul lor apare scris „(not responding)”. Ele pot fi blocate și atunci ar trebui închise. Așteptați 1-2 minute: dacă nu s-au deblocat singure atunci puteți folosi opțiunea Quit Process pentru a le închide forțat. Depistarea programelor care consumă multă memorie
Dacă sortați procesele după coloana „Real Memory” veți vedea care dintre ele mănâncă cel mai mult RAM. Real memory se referă la catitatea fizică de memorie RAM instalată în Mac. (În tabel mai există și alte coloane referitoare la memorie, dar sunt mai puțin importante.) Consumul mare de memorie nu este neapărat o problemă. Sunt programe care au nevoie de mult RAM disponibil pentru a funcționa normal. Există și cazuri în care apar așa-numitele „memory leaks”, adică un consum exagerat și nejustificat de memorie. Cum depistăm un memory leak? Urmăriți coloana „Real memory”, aranjată descrescător: dacă vedeți un program care consumă din ce în ce mai multă memorie chiar dacă el nu efectuează nicio operațiune, atunci cel mai probabil suferă de memory leaks și ar trebui repornit. Cum interpretăm datele referitoare la consumul global de memorie
Mac OS X lucrează cu un spațiu de memorie foarte larg, numit memorie virtuală. Aceasta este stocată în RAM și pe hard disc. Datele din RAM pot fi accesate mult mai rapid decât cele de pe hard disc, de aceea am prefera ca toată memoria să stea în RAM. Din nefericire acest lucru nu este posibil, așa că o parte din memorie va fi stocată întotdeauna pe hard disc, în fișierele „swap”.
În tabul „System Memory” din partea de jos a ferestrei Activity Monitor putem vedea câteva informații despre starea memoriei.
Ce înseamnă fiecare termen de acolo:

• Free Memory este memoria RAM neutilizată.
• Wired Memory este memoria care nu poate fi mutată sub nicio formă pe hard disc, ea trebuind să stea în RAM tot timpul.
• Active Memory este memoria din RAM care este în utilizare curentă, folosită de aplicații sau de sistem.
• Inactive memory este memoria care nu este utilizată în prezent în mod activ, dar este ținută în RAM pentru a putea fi accesată rapid dacă e nevoie. În cele din urmă va fi fie eliberată, fie va fi depozitată pe hard disc, dacă nu mai este loc în RAM.
• Used este cantitatea totală de memorie RAM utilizată.
• VM Size este cantitatea totală de memorie virtuală alocată tuturor proceselor active. De obicei aici vedem o cifră foarte mare, de ordinul zecilor și sutelor de GB, dar acea cantitate este rareori utilizată practic.
• Page ins se referă la datele care sunt aduse în memoria RAM activă, fie de pe hard disc, fie din memoria RAM inactivă.
• Page Outs sunt datele mutate din memoria RAM activă pe hard disc sau în memoria RAM inactivă.

Dintre toate informațiile de mai sus, o importanță mare are Page outs. În cazul cel mai fericit, Page outs ar trebui să fie tot timpul egal cu zero, sau să aibe o valoare cât mai mică, ceea ce înseamnă că sistemul are suficient RAM la dispoziție. Valori mari ale Page outs înseamnă că sistemul este nevoit să facă des swap pe disc din cauza memoriei RAM insuficiente, așa că ar fi bine dacă am mai adăuga ceva RAM.
În încheiere, o precizare. Există aplicații non-Apple care monitorizează anumiți parametri de funcționare a unui Mac (de exemplu iStat Menus). În principiu ele pot fi folosite în loc de Activity Monitor. Eu unul însă prefer să folosesc o unealtă făcută și testată de Apple, și nu una care ar putea introduce propriile sale probleme în sistem.

Source