Command-Blog

De anul trecut, de când am trecut de la PowerMac G5 la Mac mini, factura de energie electrică mi s-a ușurat binișor. Zdrahonul de PowerMac e o adevărată aerotermă; iarna nu mai aveam nevoie de calorifer în birou! Întotdeauna am fost curios să văd câtă energie electrică înghite, dar abia de vreo două zile m-am procopsit și eu cu un Wattmetru. Și m-am apucat să măsor cam tot ce înseamnă aparatură electronică de prin casă, cu accent pe computere și periferice, pentru că ele stau deschise aproape toată ziua.

Iată și rezultatele. Încep cu G5-urile:

PowerMac G5 (model 2004, 2 x 1,8 GHz)

- Stare idle (nu muncea deloc), procesoarele puse pe "highest": 161 W.
- Idle, procesoarele puse pe "reduced": 140 W.
- CPU ~200%: 253W.
- Sleep: 13W
- Shut Down (închis complet, dar lăsat în priză): 7W.

Trebuie să recunosc că mă așteptam să consume mai mult. Credeam că se duce pe undeva pe la vreo 300 W în idle și ajunge pe la 450 W în sarcină full.

iMac G5 (model 2006, 1,9 GHz)

Testele cu iMacul le-am făcut cu strălucirea ecranului la 50%
- Idle, procesoare pe "highest": 77 W.
- Idle, procesoare pe "reduced": 66 W.
- CPU 100%: 100W
- Sleep: 17 W.
- Shut Down: 9 W.

Mac mini (model 2009, Intel Core2Duo 2GHz)

- Idle: 27 W.
- CPU ~200%: 45 W
- Sleep: 8W
- Shut Down: 9 W.

Și când te gândești că Mini-ul este de aproape două ori mai rapid decât PowerMac-ul G5, consumând de 5 ori mai puțin. Putere de calcul mare, consum de energie redus - o combinație pe care cei de le IBM nu au fost interesați (sau nu au fost în stare) s-o pună în practică pentru Apple.

Să vedem alte dispozitive și periferice:
- Un Apple Cinema Display de 20" consumă între 26 și 55 W, în funcție de iluminarea ecranului.
- iBook G4 de 12" se încarcă de la priză la o putere 50 W.
- iPadul are și el nevoie de vreo 15 W de la priză.
- Hard discurile externe WD Studio (diverse tipuri) consumă între 10 și 18 W.

Nu mă plâng, doar constat: Photoshop CS5, InDesign CS5 și Illustrator CS5 sunt mai lente decât variantele lor CS4.

Zic că nu mă plâng pentru că, deh, fraierul de mine are pretenția să lucreze în mod decent cu programe Adobe pe un Mac mini Core2Duo la 2 GHz și 4 GB de RAM. Sunt convins că pe un Mac Pro n-aș simți această încetineală, însă pentru numele lui Dumnezeu, să folosești un Mac Pro pentru lucrări în 72 dpi este ca și cum ai scoate cartofii de pe câmp cu dinamita.

Acest Mac mini, așa slăbuț cum e el, rulează suficient de bine CS4 astfel încât rareori am simțit nevoia unui computer mai puternic. Atunci stau și mă întreb: ce mama dracului pune Adobe în softurile astea de le îngreunează așa de tare la fiecare versiune nouă? Pentru că dacă mă uit la CS5 versus CS4, foarte mari diferențe nu prea văd. E ca și cum la fiecare versiune nouă programatorii au ca sarcină să facă programele din ce în ce mai lente.

Dintre lucrurile noi apărute în CS5, până acum mi-a atras atenția doar unul care mi-ar fi cu adevărat util: opțiunea Span Columns din InDesign, prin care poți seta un paragraf să se întindă peste mai multe coloane ale frame-ului de text. Este ideal pentru titluri, fiindcă nu mai trebuie să fac frame-uri separate pentru ele.

Apropo de InDesign. Nu știam de ce nu mai apar ferestrele cu progress-bar la operațiunile de export PDF. Dădeam export și nu primeam nicio confirmare că operațiunea s-ar executa. Explicația e că acum aceste operațiuni sunt executate în background, dându-ți teoretic posibilitatea de a-ți continua lucrul în InDesign (adică un fel de multitasking în aplicație). Această facilitate sună OK în teorie, dar în practică este o sursă majoră de confuzie. În primul rând, atâta timp cât exportul PDF este în progres, nu poți închide fișierul curent, deci s-a cam dus „multitaskingul”. În al doilea rând, workflow-ul meu sună de obicei cam așa: termin lucrarea în InDesign, export PDF și apoi trimit imediat PDF-ul prin email. Deci pentru mine e important să știu imediat când e gata PDF-ul ăla ca să-l trimit. În CS5 care-i soluția: trebuie să mai deschid pe ecran încă o paletă care-mi arată progresul taskurilor din background. Aiurea.

Astăzi m-a scos din belea o mică şmecherie utilă din Mac OS X, care de obicei cred că trece neobservată sau ignorată de majoritatea utilizatorilor. Care-i povestea: cumpărasem anul trecut un soft vândut printr-un magazin de pe e-Junkie. L-am folosit o perioadă, după care am uitat de el. Astăzi am aflat că producătorul lansase o versiune nouă între timp, aşa că am vrut s-o descarc şi eu.

Ei bine, singura metodă de a face rost de softul pe care îl plătisem era să folosesc linkul de download pe care îl primisem pe email anul trecut, atunci când l-am cumpărat. La acea adresă producătorul pune mereu cea mai recentă versiune. Dar.. ia emailul de unde nu-i! L-oi fi şters, că nu era de găsit! Alternativa ar fi fost să contactez producătorul, el să mă verifice în baza de date, apoi să-mi trimită softul... cred că dura câteva zile bune.

Cum m-a ajutat Mac OS X în toată povestea asta? Păi am găsit pe unul din Macuri kitul de instalare de anul trecut, versiunea veche. Şi apoi mi s-a aprins beculeţul: nu-i aşa că Mac OS X stochează în metadata adresa de unde au fost descărcate fişierele aduse de pe internet? Sigur că da, aşa că adresa căutată de mine era la doar un Command-I distanţă...



PS: Informaţiile din metadata se păstrează la copierea fişierului de pe un Mac pe altul.

În primul număr al revistei Macworld (apărut în 1984; sunt fericitul posesor al unui exemplar!) Bill Atkinson, unul dintre membrii de bază ai echipei care a creat primul Mac, descrie modul în care scria el cod în acele vremuri:

A scrie cod curat este o știință. E nevoie de o minte clară, ordonată. Am fost „domnul Interfață Grafică” în proiectul Lisa și am făcut primitivele grafice QuickDraw - 40.000 de linii de cod atent scrise în limbaj de asamblare pentru procesoarele 68000. Pentru MacPaint, în cel mai rău caz posibil - și credeți-mă că știu cum e - am la dispoziție doar 300 de biți de memorie liberă din totalul de 128.000 ai computerului. În aceste condiții fiecare linie de cod trebuie minimizată și compactată. Nu am la dispoziție niciun spațiu suplimentar de memorie.

Câți dintre programatorii de astăzi mai au timpul/priceperea/cheful de a stoarce ultima picătură de performanță din hardware-ul pe care-l au la dispoziție? De ce aproape la fiecare versiune nouă a unei aplicații „grele” suntem nevoiți să ne schimbăm computerul cu unul mai performant?

Dacă în cazul computerelor mai putem arunca înăuntru câte un modul suplimentar de memorie, un iPad este limitat la 256 MB RAM. Este oarecum la fel ca Macul lui Bill Atkinson. Un programator ar trebui să aibe mare grijă atunci când scrie o aplicație pentru iPad pentru că nu ar trebui să-și permită luxul de a face risipă de resurse (în caz contrar: boom!). Din acest punct de vedere mă bucur că Apple ține sub control platforma iPhone OS. E un mod de a impune anumite standarde pentru crearea aplicațiilor, lucru imposibil de aplicat acum în lumea computerelor. Nu aș vrea să văd pe iPad aplicații cross-platform făcute în Flash sau în orice alt mediu care nu ține cont și nu exploatează la maxim facilitățile iPhone OS.

De ceva timp lucrez la o traducere în limba română pentru Safari 4 (versiunea Mac). N-am fost niciodată un mare suporter al softurilor traduse, dar parcă un browser ar mai merge românizat. În plus, am deja vreo două cereri de la persoane care nu știu foarte bine limba engleză și n-ar fi rău să priceapă mesajele de avertizare, cum ar fi cel din poză...