Command-Blog

Dacă ați avut ghinionul să vă loviți de eroarea -36 la copierea de fișiere pe partiții formatate NTFS sau FAT, atunci vă sfătuiesc să încercați rezolvarea pe care am descris-o în materialul video care urmează. La mine a funcționat.

Source

Una din metodele prin care putem face ca un fișier (sau folder) să devină invizibil pentru ochii curioșilor este să-i punem un punct în fața numelui. Mac OS X va ascunde automat acel fișier. Problema e că Finder nu ne permite să facem acest lucru, orice încercare de acest gen soldându-se cu un mesaj de eroare.

Desigur, cei familiarizați cu linia de comandă știu că acolo e posibil orice, așa că putem face redenumirea deschizând Terminal și scriind o comandă de tipul mv Test .Test. Dar există și o cale mai comodă. Am descoperit că sistemul acceptă redenumirea cu punct în față dacă este făcută prin intermediul Automator. Iar dacă vorbim de Automator, este ocazia perfectă pentru a crea un serviciu Mac OS X pe care să-l accesăm rapid din Finder. Workflow-ul va fi extrem de simplu: vom avea nevoie doar de o singură acțiune, cea care redenumește fișiere.
Deschidem așadar Automator și alegem un workflow de tipul „Service”.

În partea de sus sunt două drop-down-uri cu ajutorul cărora vom specifica obiectele asupra cărora se va aplica serviciul nostru. E vorba de fișiere sau foldere din Finder.

Căutăm în panoul din stânga acțiunea numită „Rename Finder Items” și o tragem în partea dreaptă. Automator ne va întreba dacă dorim să adauge o acțiune care să facă o copie de siguranță a fișierelor pe care vrem să le redenumim. Nu avem nevoie de așa ceva, deci apăsăm „Don’t Add”. Configurăm apoi acțiunea astfel încât să adauge un punct înaintea numelui fișierului.

Salvăm workflow-ul și îi dăm un nume sugestiv, să spunem „Ascunde”. De acum înainte, ori de câte ori dorim să ascundem un fșișier, dăm clic dreapta pe el și selectăm Services > Ascunde. Asta e tot!


Source

În primul articol din seria celor dedicate rezolvării problemelor din Mac OS X am început descrierea unor unelte folosite pentru depistarea cauzelor care duc la disfuncționalități. În articolul de față voi vorbi despre Activity Monitor, un adevărat tablou de bord al sistemului de operare Mac OS X.
Activity Monitor este o aplicație pe care o găsiți în folderul /Application/Utilities (folder pe care îl puteți deschide direct folosind scurtătura Command-Shift-U). Ea ne arată în timp real informații referitoare la utilizarea procesoarelor, memoriei, hard discului și traficul de rețea.

Fereastra Activity Monitor este împărțită în două zone principale:

• Zona din mijloc în care sunt afișate procesele (programe, scripturi etc.) care sunt active la un moment dat. Aici putem vedea de exemplu ce programe comsumă cele mai multe resurse (procesor sau memorie).
• Taburile din partea de jos care afișează informații generale despre procesoare, memorie, hard disc și rețea.

Primul lucru pe care îl fac atunci când deschid pentru prima dată Activity Monitor este să mă asigur că în drop-downul din toolbar este selectată opțiunea „All Processes”. Aceasta îmi permite să văt absolut toate procesele care rulează pe computer, inclusiv cele pe care nu le-am pornit eu manual.
În continuare mă voi referi la trei cazuri în care Activity Monitor își arată utilitatea. Depistarea programelor care înghit resursele procesoarelor
Dacă vi se pare că programele merg mai lent decât de obicei, este posibil ca unul sau mai multe dintre ele să mănânce o parte însemnată din resursele procesorului. Le puteți depista dacă afișați tabelul cu procesele în ordinea descrescătoare a procentului de utilizare a procesoarelor. Pentru aceasta va trebui să dați clic pe coloana %CPU pentru sortare.
Uneori veți vedea procese care ajung spre 100% CPU și în dreptul lor apare scris „(not responding)”. Ele pot fi blocate și atunci ar trebui închise. Așteptați 1-2 minute: dacă nu s-au deblocat singure atunci puteți folosi opțiunea Quit Process pentru a le închide forțat. Depistarea programelor care consumă multă memorie
Dacă sortați procesele după coloana „Real Memory” veți vedea care dintre ele mănâncă cel mai mult RAM. Real memory se referă la catitatea fizică de memorie RAM instalată în Mac. (În tabel mai există și alte coloane referitoare la memorie, dar sunt mai puțin importante.) Consumul mare de memorie nu este neapărat o problemă. Sunt programe care au nevoie de mult RAM disponibil pentru a funcționa normal. Există și cazuri în care apar așa-numitele „memory leaks”, adică un consum exagerat și nejustificat de memorie. Cum depistăm un memory leak? Urmăriți coloana „Real memory”, aranjată descrescător: dacă vedeți un program care consumă din ce în ce mai multă memorie chiar dacă el nu efectuează nicio operațiune, atunci cel mai probabil suferă de memory leaks și ar trebui repornit. Cum interpretăm datele referitoare la consumul global de memorie
Mac OS X lucrează cu un spațiu de memorie foarte larg, numit memorie virtuală. Aceasta este stocată în RAM și pe hard disc. Datele din RAM pot fi accesate mult mai rapid decât cele de pe hard disc, de aceea am prefera ca toată memoria să stea în RAM. Din nefericire acest lucru nu este posibil, așa că o parte din memorie va fi stocată întotdeauna pe hard disc, în fișierele „swap”.
În tabul „System Memory” din partea de jos a ferestrei Activity Monitor putem vedea câteva informații despre starea memoriei.
Ce înseamnă fiecare termen de acolo:

• Free Memory este memoria RAM neutilizată.
• Wired Memory este memoria care nu poate fi mutată sub nicio formă pe hard disc, ea trebuind să stea în RAM tot timpul.
• Active Memory este memoria din RAM care este în utilizare curentă, folosită de aplicații sau de sistem.
• Inactive memory este memoria care nu este utilizată în prezent în mod activ, dar este ținută în RAM pentru a putea fi accesată rapid dacă e nevoie. În cele din urmă va fi fie eliberată, fie va fi depozitată pe hard disc, dacă nu mai este loc în RAM.
• Used este cantitatea totală de memorie RAM utilizată.
• VM Size este cantitatea totală de memorie virtuală alocată tuturor proceselor active. De obicei aici vedem o cifră foarte mare, de ordinul zecilor și sutelor de GB, dar acea cantitate este rareori utilizată practic.
• Page ins se referă la datele care sunt aduse în memoria RAM activă, fie de pe hard disc, fie din memoria RAM inactivă.
• Page Outs sunt datele mutate din memoria RAM activă pe hard disc sau în memoria RAM inactivă.

Dintre toate informațiile de mai sus, o importanță mare are Page outs. În cazul cel mai fericit, Page outs ar trebui să fie tot timpul egal cu zero, sau să aibe o valoare cât mai mică, ceea ce înseamnă că sistemul are suficient RAM la dispoziție. Valori mari ale Page outs înseamnă că sistemul este nevoit să facă des swap pe disc din cauza memoriei RAM insuficiente, așa că ar fi bine dacă am mai adăuga ceva RAM.
În încheiere, o precizare. Există aplicații non-Apple care monitorizează anumiți parametri de funcționare a unui Mac (de exemplu iStat Menus). În principiu ele pot fi folosite în loc de Activity Monitor. Eu unul însă prefer să folosesc o unealtă făcută și testată de Apple, și nu una care ar putea introduce propriile sale probleme în sistem.

Source

Așa cum unii membri Command-N știu deja, chatul sitului nu e doar un loc unde trăncănim vrute și nevrute. Uneori chiar au loc discuții foarte interesante despre utilizarea Mac-ului în diverse domenii. Se pun întrebări, se caută răspunsuri, și câteodată ideile curg mai rapid într-o conversație live. Așa se face că, recent, un membru Command-N a adus în discuție pe chat un subiect interesant: cum putem organiza fotografiile noastre digitale, astfel încât să putem păstra, la trecerea de pe un sistem de operare pe altul, un minim de informații pentru catalogare, cum ar fi: titlul pozei, o descriere, sau cuvinte-cheie? Dacă pe Mac folosesc iPhoto sau Aperture, cum pot păstra aceste informații dacă mut pozele pe Windows, Linux sau pe internet?
Tehnic vorbind, informațiile asociate fotografiilor sunt conținute în așa-numitele metadate. Ele sunt stocate în interiorul fișierelor și ar trebui să rămână întacte la transferul de pe un sistem de operare pe celălalt. Am descoperit însă câteva chichițe de care trebuie să ținem cont dacă vrem ca totul să funcționeze corect.
Metadatele sunt de mai multe feluri. Cele capturate și introduse de camera foto se numesc date EXIF. Ele conțin informații despre condițiile tehnice în care a fost realizată fotografia și nu sunt destinate modificării de către utilizator (deși unele aplicații permit modificarea lor). Sunt însă și alte tipuri de metadate care sunt făcute special pentru a da posibilitatea utilizatorului să adauge informații descriptive, cum ar fi titlul pozei, o descriere, cuvinte-cheie, copyright, locația în care a fost făcută fotografia ș.a.m.d. Cele mai populare formate de metadate editabile sunt IPTC și XMP. Fiind niște standarde acceptate de industria fotografică, orice program serios care se ocupă cu managementul foto trebuie să le accepte, indiferent de platformă. Să vedem cum stau lucrurile cu câteva programe populare pe Mac.
Voi începe cu Graphic Converter care, deși este un foto-editor și nu o aplicație pentru managementul fotografiilor, are capabilități excelente pentru vizualizarea și editarea metadatelor asociate fotografiilor.

Este o soluție foarte bună pentru cei care vor să-și organizeze pozele manual, în foldere. Adăugând titluri, descrieri și cuvinte-cheie, putem apoi oricând transfera folderele cu poze pe orice sistem de operare, și vom găsi metadatele intacte. Pe Mac OS X putem folosi Spotlight pentru a crea în Finder colecții de poze după diverse criterii, pentru că Spotlight poate citi metadatele IPTC. Putem spune că o combinație Graphic Converter + Finder este un sistem de management al fotografiilor simplu dar funcțional.
Putem verifica păstrarea metadata dacă urcăm fotografia pe Flickr, sau o vizualizăm pe Windows.


Trecem la iPhoto ‘09, care este probabil cel mai utilizat program din categoria sa. Este ușor de folosit și oferă o grămadă de facilități utile pe care le știți deja. În privința metadatelor, iPhoto suportă un set mai restrâns de informații IPTC: titlu, o descriere, cuvinte-cheie și rating, pe care le încarcă automat dacă ele există deja în poze.

Atenție: metadatele modificate în interiorul iPhoto nu sunt scrise automat în interiorul fișierelor. Dacă vreți să le transferați împreună cu pozele în afara iPhoto, este neapărat necesar să folosiți opțiunea de Export. Metadatele se pierd dacă trageți pur și simplu pozele din fereastra iPhoto, sau dacă luați fișierele direct din librăria din Finder.
De reținut că exportul din iPhoto către Flickr, Facebook sau MobileMe trimite și metadatele.
Aperture 3 este fratele mai mare al lui iPhoto, iar în privința metadatelor suportă mult mai multe informații din standardul IPTC.

La fel ca și la iPhoto, dacă vrem să luăm din librăria Aperture pozele cu metadate cu tot, va trebui să le exportăm. Nu să le tragem direct pe desktop, nici să umblăm în Aperture 3 Library. Programul nu include metadatele în fișierele originale, decât dacă îl forțăm să facă asta, folosind comanda Metadata > Write IPTC Metadata to Master (funcționează doar în Snow Leopard).
Așadar, folosind metadatele putem avea o colecție foto catalogată frumos, indiferent de sistemul de operare.

Source

Următoarea găselniță tehnică este preluată de pe Mac OS X Hints și, fiindcă mi-a fost de folos și mie, m-am gândit să o scriu și aici. Astăzi am instalat un Magic Mouse în Leopard, și am constatat că la scroll lipsește efectul de accelerație („momentum”), prezent în Snow Leopard și care mie-mi place foarte mult. Rezolvarea e simplă. Se deschide Terminal (din /Applications/Utilities) și se scrie următoarea comandă, după care dați un enter:
defaults write com.apple.driver.AppleBluetoothMultitouch.mouse MouseMomentumScroll -bool yes
Apoi mergeți în System Preferences, Mouse, dezactivați și apoi activați la loc funcția „Scroll”. Și gata, scrollingul cu accelerație ar trebui să meargă. Probabil că și această facilitate e una din bombonicile pe care Apple vrea să le ofere doar copiilor cuminți care fac upgrade la Snow Leopard.

Source

Automator este, după părerea mea, cea mai subestimată și ignorată componentă a sistemului de operare Mac OS X. Apărut în 2005 odată cu Mac OS X 10.4 Tiger, Automator oferă posibilitatea de a crea un fel de mini-aplicații care execută automat o succesiune de acțiuni alese de noi. Pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba, voi începe cu următoarea problemă.
Să presupunem că am mai multe arhive ZIP, pe care vreau să le dezarhivez, iar tot conținutul lor să-l mut într-un singur folder. În mod normal, fără Automator, ar trebui să fac așa:

• Selectez în Finder toate ZIP-urile.
• Aleg File - Open pentru a le dezarhiva. Va rezulta un număr de foldere egal cu numărul de ZIP-uri.
• Trebuie să merg în fiecare folder, să selectez toate fișierele și să le trag cu mausul într-un folder-destinație.

Dacă am doar 3-4 arhive, nu e foarte greu să fac asta manual. Dar dacă am 20? Sau mai multe? Cum m-ar putea scuti Automator de plimbatul prin N foldere? Primii pași în Automator
Menționez de la început că voi vorbi despre versiunea de Automator care vine cu Snow Leopard. Lucrurile pot fi mai mult sau mai puțin diferite în Leopard și Tiger, dar principiile de bază rămân aceleași.
Mini-aplicațiile de care vorbeam mai sus sunt denumite în Automator workflow-uri. Un workflow este compus din acțiuni care se succed una după alta și pot chiar interacționa între ele. Dacă deschidem Automator vom vedea că fereastra programului este împărțită în două zone:

• Partea din stânga conține acțiunile pe care le putem noi folosi.
• În partea din dreapta vom construi workflow-ul nostru, trăgând acolo cu mausul acțiunile din stânga.

Ce sunt aceste „acțiuni”?
Să vorbim puțin despre acțiuni. Ele sunt mici progrămele care execută o singură operațiune, însoțesc unele dintre aplicațiile pe care le avem pe Mac și se instalează odată cu ele. Ne vom da seama mai bine de lucrul acesta dacă mergem în meniul View și selectăm Arrange Actions by Application. În coloana din stânga vom vedea acțiunile sortate după aplicația-mamă.

Nu toate programele pe care le avem pe Mac oferă accesul la acțiuni. Cum era de așteptat, marea lor majoritate sunt acțiuni ale aplicațiilor Apple. De exemplu Finder ne pune la dispoziție vreo 35 de acțiuni, Mail - 15 acțiuni ș.a.m.d. Aplicația Transmit făcută de cei de la Panic oferă și ea, imediat după instalare, trei acțiuni. Chiar și Microsoft Office aduce o zestre foarte importantă de acțiuni, împărțite între cele patru programe importante ale suitei.
Ce facem dacă vrem să folosim acțiunile unei aplicații pe care nu o găsim în Automator? De exemplu poate vrem să folosim într-un worflow acțiuni care execută taskuri Photoshop. În acest caz singurele soluții sunt:

• Dacă aplicația este scriptabilă, am putea construi o acțiune folosind AppleScript. Acest lucru presupune, evident, cunoștințe solide de AppleScript.
• Putem căuta pe internet acțiuni gata făcute. Există pachete de acțiuni pentru Photoshop, Illustrator, Quark XPress, gratuite sau contra cost.

Unele acțiuni își execută pur și simplu operațiunea, fără să ceară alte informații. Altele au nevoie de niște parametri pe care-i dăm noi, prin intermediul unor butoane, meniuri, câmpuri de text configurabile din Automator. În cadrul unui workflow însă, majoritatea acțiunilor pot comunica între ele, prin acceptarea unor parametri primiți de la acțiunea precedentă (la „intrare”), și prin furnizarea altor informații către acțiunea următoare (la „ieșire”).
„Arta” folosirii Automator constă în combinarea logică a acțiunilor, astfel încât prin rularea lor pas cu pas să rezulte un workflow funcțional și util.
Să revenim la exemplul nostru. Cei trei pași enumerați mai sus trebuie traduși în acțiuni executate de Automator. Folosesc ca test trei arhive ZIP în care am pus niște poze.
Pasul 1: Automator, ia te rog fișierele ZIP din folderul ăsta
În primul pas vreau să-i spun lui Automator care e folderul cu ZIP-uri. Am nevoie deci de o acțiune care să mă lase să aleg un folder din Finder, și pentru asta voi folosi acțiunea „Ask for Finder Items”.

Observăm că are câțiva parametri configurabili:

• Prompt: aici scriu mesajul pe care să mi-l afișeze Automator la executarea acțiunii.
• Start at: este punctul de plecare în Finder atunci când mi se deschide fereastra în care aleg folderul cu ZIP-uri.
• Type: tipul selecției făcute de mine, care va fi un folder.

Bun. Acum trebuie să-i zic lui Automator să ia conținutul folderului, adică fișierele ZIP. Voi folosi acțiunea „Get Folder Contents”.

Observați cum se conectează între ele cele două acțiuni? Prima oferă ca informație de ieșire numele unui folder. A doua preia numele folderului, îi citește conținutul, și oferă la ieșire numele tuturor fișierelor și folderelor găsite. În cazul meu, trei ZIP-uri.
Paranteză. Vă veți întreba poate, pe parcursul acestui tutorial, cum de mi-am dat seama ce acțiuni a trebuit să folosesc la fiecare pas? Păi în primul rând am judecat așa: fiindcă trebuie să fac niște operațiuni de deschidere și mutare a unor foldere și fișiere, mi se pare logic să folosesc niște acțiuni specifice Finder. Apoi, am avut la îndemână două lucruri extrem de utile:

• Câmpul de căutare din partea de sus a panoului din stânga. Dacă știți limba engleză și vreți să aflați - de exemplu - dacă există vreo acțiune care poate muta fișiere, atunci căutați „move” și aflați imediat răspunsul.
• Descrierea acțiunii, aflată în partea de jos a panoului din stânga. Dacă selectați o acțiune și citiți descrierea ei, vă veți da seama imediat ce face.

Închidem paranteza și mergem mai departe. Pasul 2: deschide fișierele ZIP
Pentru asta voi folosi acțiunea „Open Finder Items”.

Are un parametru numit „Open with” care mă lasă să aleg cu ce aplicație se vor deschide fișierele. Las „Default Application” pentru a folosi dezarhivatorul din sistem. Evident, acțiunea se conectează cu precedenta, de unde preia numele ZIP-urilor. Pasul 3: aruncă la coș arhivele ZIP
Acesta e un pas suplimentar pe care m-am gândit să-l adaug în workflow. Nu mai am nevoie de ZIP-uri după dezarhivare, deci ce-ar fi să le dau la coș? Cum fac asta? Cu acțiunea „Move Finder Items to Trash”.
Pasul 4: ia conținutul folderelor rezultate și mută-l în altă parte
Pentru asta ar trebui să folosesc din nou acțiunea „Get Folder Contents”, dar am o problemă. Cum îi spun acum lui Automator în ce foldere trebuie să caute? Mai sus am văzut că acțiunea a preluat informațiile de la cea precedentă, dar acum eu nu mai am cum să fac asta. „Move Finder Items to Trash” nu-mi oferă la ieșire nicio informație pe care aș putea-o folosi. Practic Automator ar trebui acum să se întoarcă în folderul de la început, să caute folderele rezultate în urma arhivării, să le ia conținutul și să-l mute în altă parte. Cum fac să aduc din nou în Automator numele folderului sursa? Folosind o variabilă.
Variabilele sunt niște containere în care putem stoca informații, cu scopul de a le utiliza mai târziu în workflow. Scrierea informațiilor într-o variabilă se face cu acțiunea „Set Value of Variable”, iar citirea cu „Get Value of Variable”. În exemplul nostru, ideea e să folosesc o variabilă pentru a stoca numele folderului inițial, imediat după prima acțiune, pentru a-l avea la dispoziție oricând am nevoie de el.
Mă întorc așadar la prima acțiune și imediat după ea trag din stânga „Set Value of Variable”. Îi dau un nume variabilei, să zicem „folder_sursă”. Această variabilă va conține de acum încolo numele folderului original.

Apoi, imediat după „Move Finder Items to Trash” pun o acțiune „Get Value of Variable” pentru a extrage conținutul variabilei. Acum am la dispoziție folderul original, deci pot reveni la operațiunile cu fișiere.

Va trebui să folosesc „Get Folder Contents” de două ori, pentru a muta numai conținutul celor trei foldere, nu și folderele în sine. Astfel:

• Prima acțiune îmi selectează conținutul folderului original, adică cele trei foldere.
• A doua acțiune îmi selectează conținutul celor trei foldere, adică fișierele pe care trebuie să le mut.

Și în final se pare că mai e nevoie de un singur pas: o acțiune care mută fișiere. Nu e greu de găsit, dacă știți limba engleză: se numește „Move Finder Items”, în care pot alege folderul în care să fie mutate fișierele. Sau, dacă vreau ca acțiunea să mă lase să aleg orice folder de fiecare dată când rulez workflow-ul, dau clic pe Options și bifez „Show this action when the workflow runs”. Este o opțiune foarte importantă, care se utilizează atunci când se crează workflow-uri generice care vor fi refolosite.
http://command-n.ro/...utomator-11.png
Dacă veți încerca să recreați acest workflow și să-l rulați, sunt șanse mari ca la pasul în care se execută dezarhivarea fișierelor, să primiți o eroare care vă avertizează că nu au fost găsite arhivele. Mi s-a întâmplat și mie, și într-un final am reușit să găsesc o explicație. Automator trece foarte repede de la dezarhivare la operațiunea de ștergere a arhivelor. Atât de repede, încât programul de dezarhivare nici nu apucă să dezarhiveze toate ZIP-urile, că ele sunt deja în Trash. Pentru a preveni acest lucru, voi introduce un respiro între cele două acțiuni. Folosesc acțiunea „Pause” prin care pun o pauză de câteva secunde secunde în workflow, imediat după acțiunea de deschidere a ZIP-urilor. Suficient cât să-și poată face treaba utilitarul de dezarhivare.
http://command-n.ro/...utomator-12.png
Salvez și testez: de data asta chiar merge!
Nu știu cât de bine am reușit să mă fac înțeles în acest tutorial, dar așa cum spune și titlul, este vorba doar de o introducere în Automator. Dacă veți explora aplicația veți descoperi multe alte lucruri, pe care le voi aduce și eu în discuție în alte articole.

Source

Enunțul problemei: se dă un fișier video – un film – aflat pe un Time Capsule. Se mai dă un Mac, care se conectează prin wireless la Time Capsule, și se încearcă vizionarea filmului folosind playerul VLC. Întrebare: cum facem ca să avem un playback continuu, fără întreruperi?
Rezolvare. În VLC se deschid preferințele (meniul VLC - Preferences), secțiunea „Input & Codecs”. Se alege pentru „Default Caching Level” una din opțiunile „High Latency” sau „Higher Latency”. Save, apoi restartați filmul.

Explicația problemei: întreruperile apar din cauza faptului că în unele cazuri rețeaua wireless nu transportă datele suficient de rapid. Caching-ul e o metodă prin care VLC își încarcă în avans câteva sute de milisecunde din film, astfel încât întreruperile nu mai au loc.
Dacă nici cu opțiunea „Higher Latency” nu se rezolvă problema, înseamnă că trebuie setată manual o valoare și mai mare pentru cache. Cum facem asta? Simplu.

Tot în Preferences, se bifează opțiunea „All” din stânga jos. Acum ne apar preferințele avansate, iar în coloana din stânga deschidem secțiunea „Access modules” și selectăm opțiunea „File”. Punem la „caching value” o valoare mai mare de 500 milisecunde. Să zicem 1000 ms, sau chiar mai mult, dacă e nevoie. Save și restart playback.
PS: Evident că metoda se aplică pentru orice rețea wireless, nu neapărat cu Time Capsule. Cum ar fi cazul în care vizionați filmele de pe un calculator pe altul.

Source

Una dintre facilitățile cele mai utile ale sistemului de operare Mac OS X este posibilitatea de a crea fișiere PDF, fără a fi nevoie de instalarea vreunui software suplimentar. Acest lucru se poate face prin intermediul funcției Print, disponibilă în majoritatea aplicațiilor în meniul File (sau direct apăsând Command-P). În partea din stânga jos a ferestrei de dialog Print observăm butonul numit PDF, care ascunde un meniu cu mai multe opțiuni printre care și „Save as PDF…” care crează un fișier PDF. Dar mai interesante sunt cele câteva opțiuni aflate dedesubtul primei bare separatoare din meniu.

Acele opțiuni sunt așa-numitele „PDF Services”: sunt niște funcții suplimentare care procesează fișierele PDF nou create în anumite moduri. Serviciile sunt executate prin intermediul unor fișiere aflate în două directoare speciale:

• /Library/PDF Services (pentru servicii disponibile tuturor utilizatorilor din sistem)
• /Users/NUME-UTILIZATOR/Library/PDF Services(pentru serviciile disponibile numai utilizatorului NUME-UTILIZATOR)

Putem adăuga și noi servicii, fie folosind funcția „Edit Menu”, fie pur și simplu prin adăugarea în aceste directoare a următoarelor tipuri de fișiere:

• directoare (sau aliasuri ale unor directoare);
• aplicații (sau aliasuri), inclusiv executabile UNIX;
• scripturi AppleScript (sau aliasuri);
• workflow-uri Automator (sau aliasuri).

Ce se va întâmpla cu fișierele PDF în urma executării serviciului depinde tocmai de aceste fișiere. Să vedem câteva exemple.Salvarea fișierelor PDF în directoare predefinite
Să presupunem că sunt atât de ordonat, încât mi-am format un obicei în a pune toate PDF-urile create de mine în niște directoare speciale denumite sugestiv: Articole, Emailuri, Facturi ș.a.m.d. Cum aș putea face să salvez PDF-urile direct în aceste directoare? Simplu: pun câte un alias în ~/Library/PDF Services, și meniul meu devine ca în figură (am modificat numele aliasurilor pentru a evidenția directoarele în meniu).

Acum pot salva un PDF direct în aceste directoare, fără să mai navighez prin Finder.Crearea unui PDF și deschiderea sa automată într-o altă aplicație
Dacă în directorul PDF Services pun aliasul unei aplicații, atunci pot trimite automat fișierul PDF către acea aplicație. De exemplu poate doresc ca imediat ce creez un PDF, acesta să fie deschis în Adobe Illustrator. Simplu: pun un alias al lui Illustrator în directorul PDF Services, și obțin o nouă opțiune în meniul Print/PDF.Procesarea PDF-urilor cu ajutorul Automator
Să ne imaginăm următoriul scenariu. Doresc un serviciu care să-mi dea posibilitatea de a proteja PDF-ul printr-o parolă, apoi să-l redenumesc, după care în numele fișierului să fie automat adăugată data de astăzi. Se poate? Da, folosind un workflow Automator compus din patru acțiuni: Encrypt PDF Documents, Move Finder Items și Rename Finder Items (de două ori). Ca în figura următoare.

Iată și câteva explicații sumare legate de acest workflow. Deoarece Mac OS X salvează fișierele PDF într-un director temporar ascuns pe undeva prin sistem, a trebuit să mai adaug două acțiuni intermediare care mută și redenumesc PDF-ul meu. Opțiunile marcate în figură cu „!” sunt necesare pentru a-mi da posibilitatea de a modifica ceilalți parametri (parola de criptare, numele fișierului și locul unde să fie mutat) de fiecare dată când rulez workflow-ul.
În final am salvat workflow-ul în ~/Library/PDF Services și astfel am mai adăugat un serviciu în meniul PDF. Notă: utilizatorii de Snow Leopard pot opta de la început pentru crearea unui workflow de tipul „Print Plugin”, caz în care Automator va salva automat fișierul acolo unde trebuie.
Cele trei exemple ale mele sunt doar o mică ilustrare a opțiunilor pe care le avem la îndemână. Atâta timp cât putem folosi Automator (inclusiv shell scripts) și Applescript, posibilitățile de manipulare a fișierelor PDF sunt practic nelimitate!

Source

Pentru a afla data la care a fost instalat sistemul de operare, procedați astfel.În cazul Mac OS X 10.5 Leopard
Deschideți aplicația Console.app (aflată în /Applications/Utilities) și căutați în coloana din stânga un log numit „OSinstall.custom”. Dați clic pe el și veți vedea în panoul din dreapta conținutul fișierului, adică o linie de text conținând data instalării. La mine pe iBook scrie Native install completed 2009-07-24 01:21:57 -0700.
Pentru Mac OS X 10.6 Snow Leopard
În cazul Snow Leopard lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că logul OSinstall.custom nu mai există. De aceea va trebui să căutăm un fișier care a fost scris pe disc în momentul instalării sistemului de operare, și să-i verificăm data la care a fost creat. Un astfel de fișier se găsește pe undeva prin directoarele ascunse ale sistemului și-l puteți găsi astfel. Deschideți o fereastră Finder și apăsați Command-Shift-G. Va apărea foaia de dialog „Go to folder”, în care scrieți următoarea cale: /var/log. Apăsați Go și veți ajunge în directorul log unde veți vedea un fișier numit CDIS.custom. (Ca fapt divers, acesta conține o singură informație: limba în care a fost instalat sistemul de operare.) Ce ne interesează pe noi este data la care a fost creat: o putem vedea direct în Finder sau cu Command-I.


Source

Serialul nostru despre depanarea Mac - să-i spunem telenovelă? - începe cu personajul Icsulescu, fericit posesor al unui Mac care tocmai a decis să facă nazuri. Mac-ul, nu Icsulescu. Nu contează ce nazuri. Să presupunem, de exemplu, că anumite aplicații i se blochează din senin. Ei bine, după câteva ore de chin, lui Icsulescu mai că-i vine să reinstaleze sistemul de operare, așa cum făcea până nu demult pe Windows. Dar află de pe net că, dacă repară permisiunile, și apoi curăță „cheșurile”, și după aia „butează” ținând apăsate nu-știu-ce taste, este posibil sau chiar foarte-foarte probabil ca problema lui să dispară. Zis și făcut! Rezultatul?
Dacă Icsulescu este un tip norocos de felul lui, este posibil ca procedurile respective să-i vindece în cele din urmă Mac-ul. Dacă însă este ghinionist, atunci probabil că la ora asta are deja un sistem de operare proaspăt instalat. Eu însă am decis să elimin norocul din povestea asta, așa că voi încerca să arăt în câteva articole ce trebuie să facem pentru a putea diagnostica mai exact cauza problemelor de care mai suferă uneori Mac-urile noastre. Pentru că atunci când știm diagnosticul, intuim mai ușor tratamentul. Și voi începe cu…Simptome ale problemelor uzuale

• Mac-ul nu mai pornește deloc. Nu e nevoie să fi vreun geniu ca să-ți dai seama că ceva nu e în regulă.
• Mac-ul se blochează la bootare, sau bootează foarte greu.
• Programele merg mult mai lent decât de obicei.
• Anumite programe dau erori, nu mai pornesc deloc, sau crapă des.
• Textul în Safari este distorsionat, cu literele amestecate sau suprapuse.
• Tot sistemul de operare se blochează complet. Calculatorul nu mai poate fi restartat decât de la butonul de pornire.

Și lista ar putea continua. Indiferent de manifestarea problemei, ceea ce e bine să facem este să căutăm cauza. Pentru asta, sistemul de operare ne pune la dispoziție câteva…Unelte pentru depistarea cauzelor problemelor
Primul lucru pe care-l fac atunci când ceva merge prost pe Mac-ul meu este să deschid aplicația numită Console, aflată în directorul /Applications/Utilities. Pentru a înțelege la ce-i bun Console, trebuie să știm că aplicațiile și sistemul de operare au obiceiul de a scrie informații în niște fișiere numite „log” (sau jurnal). În loguri sunt scrise detalii despre erori și mesaje cu caracter informativ despre unele operațiuni pe care le execută aplicațiile. Nu toate programele țin jurnale personale, dar dacă li se întâmplă ceva atunci sistemul este cel care va scrie în logul său informații despre problema apărută.

Console este aplicația care ne facilitează citirea acestor loguri; este un „log-viewer”. În coloana din stânga este lista logurilor scrise de sistemul de operare și de aplicații. Dacă selectăm un log îl putem citi în panoul din dreapta. Informațiile cele mai utile le găsim de obicei dacă dăm clic pe „All Messages”. Multe sunt într-un limbaj foarte tehnic și se adresează programatorilor, dar chiar și așa putem depista indicii despre posibile probleme.
Al doilea instrument folosit în depanarea Mac este Activity Monitor, aplicație pe care o găsim tot în /Applications/Utilities. Aceasta este foarte utilă pentru că ne arată printre altele consumul de resurse (procesor și memorie) al tuturor programelor care rulează la un moment dat.

Un program care o ia razna poate consuma 100% din resursele procesorului și ne va încetini serios sistemul. Cu Activity Monitor îl putem depista și, dacă e cazul, îl putem opri. Dar mai multe despre Activity Monitor - în episodul următor al serialului nostru.

Source