Cum punem parolă în firmware și la ce folosește

parola-firmware

În nefericita eventualitate în care Mac-ul vostru ar ajunge pe mâinile unui hoț, acesta va dori probabil să facă două lucruri:

  1. Mai întâi își va băgă nasul prin fișierele voastre, căutând informații valoroase.
  2. Apoi va dori să formateze și să reinstaleze sistemul de operare pentru a folosi Mac-ul mai departe sau a-l vinde.

Accesul la fișiere poate fi împiedicat într-o primă fază dacă ați setat sistemul în așa fel încât să ceară parola voastră de utilizator la restart și la trezirea din sleep (opțiuni pe care le recomand tuturor). Dacă însă hoțul bootează folosind un dispozitiv extern (un stick USB, de exemplu) atunci va putea accesa hard discul Mac-ului, îl va putea formata și apoi va reinstala nestingherit sistemul de operare.

Parola de firmware împiedică toate aceste operațiuni. Dacă hoțul nu o cunoaște, atunci nu va putea boota nici de pe dispozitive externe, nici în Safe Mode și nici în Recovery Mode. Prin urmare nu va putea șterge harddiscul și nici reinstala sistemul de operare. Practic în cazul modelelor mai noi de Mac (apărute din 2011 încoace) se va trezi cu un computer pe care nu-l poate reinițializa, pentru că parola de firmware nu poate fi resetată decât în service-ul Apple.

Dacă vreți să activați parola de firmware atunci va trebui să reporniți Mac-ul în Recovery Mode, ținând apăsată la start combinația de taste Cmd-R. Apoi din meniul Utilitare alegeți opțiunea „Utilitar parolă firmware“ cu care activați parola. Aveți mare grijă să nu o uitați! Această parolă nu vă va fi cerută decât atunci când încercați să bootați prin metode alternative (cum ar fi Recovery Mode), nu și la un restart normal al computerului.

Utilitare indispensabile: Default Folder X

În munca mea de zi cu zi pe Mac lucrez cu cel puțin trei-patru aplicații (InDesign, Photoshop, Illustrator), deschid, modific și salvez zeci de fișiere aparținând unor proiecte diferite, sortate în foldere. Cea mai anevoioasă operațiune pe care sunt nevoit să o fac este navigarea printre fișiere și foldere, de fiecare dată când vreau să deschid sau să salvez ceva. Iată un exemplu. Să presupunem că primesc pe email conținutul unei broșuri pe care trebuie să o fac folosind Adobe InDesign. Salvez fișierul Word primit într-un folder numit „broșură”. Apoi deschid InDesign, fac un document nou și vreau să-l salvez; dar atunci când dau „Save” programul mă duce într-un alt director iar eu trebuie să dau câteva clicuri până găsesc directorul „broșură”. Mai departe: fac în Illustrator un desen care trebuie inclus în broșură; din nou la salvare clic-clic-clic-… până ajung în directorul cu pricina. Apoi vreau să descarc cu Safari niște poze luate de pe iStockPhoto.com, tot pentru broșură: alte clicuri și alte secunde pierdute ca să ajung în directorul „broșură”. Iar aceste operațiuni le repet zilnic de zeci de ori.

Default Folder X mă scutește de astfel de bătăi de cap oferindu-mi acces, în orice aplicație, la istoricul folderelor în care am navigat recent. Așa că de îndată ce salvez cu InDesign fișierul în folderul „broșură”, acel folder apare automat primul în meniul „foldere recente” pe care utilitarul îl adaugă ferestrelor de Open și Save.

Default Folder X

Iar aceasta este doar una dintre facilitățile pe care Default Folder X le adaugă. Mai pot să-mi definesc o listă cu foldere favorite (acolo țin de exemplu directorul cu stock photos), pot redenumi sau șterge fișiere fără să merg în Finder sau pot alege câte un folder implicit pentru fiecare aplicație astfel încât atunci când apăs Open sau Save să mă ducă de fiecare dată în acel folder. Și altele.

Mi-a fost suficient să folosesc Default Folder X timp de o săptămână ca să-mi dau seama că mi-e indispensabil. În ciuda prețului relativ piperat pentru un utilitar, îl recomand călduros tuturor celor care lucrează zilnic cu multe fișiere și foldere. Veți vedea că experiența cu deschisul și salvatul fișierelor se schimbă într-un mod dramatic, în bine.

Ce utilitare vi se par vouă indispensabile? Ce aplicație de acest gen vă îmbunătățește considerabil munca pe Mac?

O problemă cu Mail în OS X și atașamentele care nu pot fi salvate din Outlook pe Windows

Mi se întâmplă deseori ca, atunci când trimit cuiva prin email fișiere grafice (JPG, GIF, PNG), destinatarul să se plângă că nu poate salva pozele atașate, din cauză că ele sunt incluse cumva în corpul mesajului și nu apar ca fișiere atașate separat. Invariabil acest lucru se întâmplă atunci când eu trimit din OS X folosind Mail.app, iar destinatarul primește emailul cu Outlook în Windows.

Evident că în tot acest timp am dat vina pe Outlook. “Eu trimit în regulă fișierele; Outlook-ul tău le embeduiește din cine știe ce motiv” le spuneam nemulțumiților. Am și găsit pe un forum Windows o metodă mai obscură prin care Outlook poate salva fișierele “embedded”, așa că aveam senzația că totul e o scăpare a celor de la Microsoft.

Zilele trecute, fiind sătul să explic a treizecea oară cum se salvează din Outlook fișierele “embedded”, am descoperit că de fapt vinovată pentru această încurcătură este numai și numai aplicația Mail din OS X, care ignoră câteva chestiuni elementare în ceea ce privește modul de trimitere a mesajelor. Iar problemele nu sunt noi, ci se manifestă și pe sistemele mai vechi, cel puțin de la Tiger încoace. Iată despre ce e vorba.

Eu trimit întotdeauna mesajele în mod “plain text” (text simplu). Nu am nevoie de formatări ale textului, nu vreau să-mi bat capul cu mărimea fonturilor. Vreau doar să trimit un mesaj și niște fișiere atașate, iar varianta text simplu este suficientă. Prin comparație, celălalt format disponibil în Mail pentru compunerea mesajelor, denumit “rich text”, generează pe lângă textul pe care vreau să-l trimit și codul HTML necesar pentru afișarea formatărilor speciale (bold, italic, culori etc.). Dar am zis că vreau să păstrez lucrurile simple, așa că mergem cu plain text înainte și trimitem un email care arată… simplu:

email

Haideți acum să vedem cum arată sursa acestui mesaj, mai exact setul de date, atribute și instrucțiuni pe care Mail îl trimite mai departe destinatarului.

sursa-email

Se observă două lucruri:

  1. “Sub capotă”, așa-zisul mesaj text simplu nu e deloc simplu, el conținând în plus și o variantă HTML pe care eu nu am cerut-o și de care nu am nevoie. Nu e mare tragedie, chiar dacă asta face ca mesajul să fie cu câțiva biți mai voluminos, dar ideea e că Mail.app minte, nefiind în stare să trimită un mesaj “plain text” adevărat. Habar nu am de ce Apple a ales să facă asta, probabil pentru a face ca mesajele să arate ceva mai bine în clienții de email care preferă să afișeze variantele HTML ale mesajelor.
  2. Partea care mă interesează cel mai mult are legătură directă cu problema afișării atașamentelor primite în Outlook. Bucata de cod Content-disposition: inline, pe care o vedeți în sursa mesajului, indică clienților de email să afișeze în corpul mesajului fișierele atașate. Aici e buba. În mod normal Mail ar fi trebuit să pună acolo Content-Disposition: attachment, pentru că asta a fost intenția mea: să atașez niște fișiere, nu să le înclud în corpul mesajului. Așadar Outlook nu face decât să respecte instrucțiunile primite de la aplicația Mail.

E inutil să mai spun că alți clienți de email își văd de treabă și trimit textul simplu ca text simplu, iar atașamentele ca atașamente. N-o fi mare lucru pentru cei mai mulți, dar pentru mine, care corespondez zilnic și aproape exclusiv cu utilizatori de Outlook pe Windows, modul în care Mail strică mesajele este un inconvenient suficient de mare încât să mă determine să iau măsuri.

Care sunt soluțiile pentru această problemă? Dacă nu vreți să treceți la un alt client de email atunci va trebui să împachetați în fișiere ZIP pozele pe care le trmiteți prin email. Dacă aveți de cheltuit 15 dolari atunci puteți să achiziționați pluginul numit Attachment Tamer, care rezolvă automat problema atașamentelor în Mail. Iar dacă doriți să încercați un alt client de email, atunci găsiți mai multe variante începând cu Thunderbird și terminând cu Outlook, care e inclus în Office 2011. Eu unul, după aproape 10 ani de utilizat exclusiv Mail.app, am trecut la Outlook, care nu e deloc rău.

Cum convertim .iso în .img?

Îmi place să instalez și să testez diverse sisteme de operare dar un CD sau DVD cu Linux sau orice alt sistem de operare modern devine depășit în 6 luni, așa că ar fi o risipă de bani și spațiu să păstrez toate sistemele de operare pe care le testez. De când există stick-uri de 8GB la prețuri decente și USB 2.0, este mult mai comod să instalăm un sistem de operare direct de pe stick. Cum facem însă asta, dacă avem la îndemână doar o imagine .iso? Nu întotdeauna merge să scriem un .iso pe un stick USB din Disk Utility, dar OS X oferă câteva unelte prin care putem converti imaginea .iso în .img, format care poate fi scris fără probleme pe un stick.

Înainte de toate, trebui să descărcăm fișierul .iso dorit. Apoi, să avem la îndemână un stick USB cu spațiu suficient. Asigurați-vă că datele de pe stick sunt salvate și în altă parte, deoarece următorii pași vor șterge complet conținutul acestuia.

Pentru a converti un .iso într-un .img, folosim următoarea comandă:

hdiutil convert /cale/către/imagine.iso -format UDRW -o /cale/către/imagine.img

OS X va adăuga automat extensia .dmg fișierului nostru, așa că vom avea de fapt imagine.img.dmg, dar acest lucru nu ne încurcă prea mult. Putem oricând redenumi fișierul din imagine.img.dmg în imagine.img.

Acum suntem gata să scriem fișierul .img pe stick-ul USB. O putem face simplu din Disk Utility, dar dacă tot avem Terminalul deschis, haideți să o facem manual.

Introduceți stick-ul în portul USB. În continuare, trebuie să vedem ce număr îi alocă sistemul nostru noului device. Pentru acest lucru, rulăm comanda:

diskutil list

Identificați din listă numărul corespunzător discului USB. Atenție, să nu confundați device-ul USB cu un disc intern, pentru că veți pierde toate datele de pe el dacă veți continua! Presupunem că este /dev/diskN, iar numărul N poate să difere de la un sistem la altul.

diskutil unmountDisk /dev/diskN

Această comandă va face ca discul în cazuă să fie inaccesibil operațiunilor uzuale, putând fi accesat de sistem pentru formatare. Din nou, asigurați-vă că ați înlocuit /dev/diskN cu numărul discului vostru (/dev/disk2, de exemplu).

sudo dd if=/cale/către/imagine.img of=/dev/rdiskN bs=1m

Folosind /dev/rdiskN în loc de /dev/diskN va face ca scrierea să se facă la o viteză mai mare, device-ul fiind astfel accesat în modul raw.

Veți fi nevoit să introduceți parola, apoi așteptați câteva minute. Terminalul nu va oferi nicio informație în timpul scrierii și va dura mai mult sua mai puțin, în funcție de dimensiunea imaginii și de calitatea stick-ului USB. La final, veți avea din nou control asupra cursorului și vor fi afișate câteva informații despre operațiunea de scriere.

Nu mai rămâne decât să boot-ați sistemul de pe stick-ul USB ca și cum ar fi o unitate optică.